Aurora: momente speciale însoțite de canapele speciale

Aurora ridică telefonul cât putu mai bine, intra în casă, cu mănușile pe ei, îl ținea de gât, și-a lăsat geanta pe canapea, a lăsat haina grea să cadă de pe umeri și a alunecat pe podea, ochii mari.Disconcerta, asculta ceva ce i se spunea la celalalt capat al telefonului, in timp ce isi scotea manusile de lana, care i-au cazut si langa geanta, pe canapea.

Din chipul lui total paralizat, nu prea ai ști dacă vestea era foarte proastă sau foarte bună, ar putea fi ambele.

Începu să mormăie cuvinte dezbinate în timp ce se plimba prin cameră. - Da... da, ești... sigur? Dar... dar... Acum mă uit la el.

S-a așezat pe marginea canapelei și și-a întors geanta, golindu-o complet și împrăștiind tot conținutul în căutarea portofelului. Cu o mână, a deschis-o și a scos ceea ce părea o chitanță. Sar și strig: E acolo, e acolo! Iată-l. Nu-mi vine să cred, o să-mi dea ceva! Te închid, nu pot vorbi.

Apucând hârtia și strângând-o la piept, și-a pierdut puterea și a căzut greu pe canapea. Abia fără suflare, a început să plângă, privind în jur de parcă ar căuta un punct de credulitate, o imagine fizică a împrejurimilor care să confirme că nu visează.

Nu avea să uite niciodată acel moment precis din viața ei, care avea să rămână gravat în memoria ei conștientă și inconștientă, ca un instantaneu color al vieții ei. Și nu a scăpat niciodată de acea canapea roșie, care, de-a lungul anilor, a ajuns în micul dulap în care citea. În amintirea acelei zile, a acelui moment spațiu-timp, în care viața lui s-a schimbat.

În ziua în care a câștigat la loterie.